Nu puteam sa cred ca timpul poate trece asa de repede. Parca ieri eram in gara, nerebdator sa privesc marea si sa fiu pretutindeni inconjurat de spiritul de vacanta…
Coborand cu grija pe peronul interminabil si neschimbat, imi abandonam intr-un colt al mintii numai de mine stiut, gandurile si grijile care ma asteptau acasa. Trenul lasa in urama palide mostre ale aerului imbacsit din Bucuresti, preocupat de drumul care-l purta negresit pana in Mangalia.
Tragand dupa mine bagajele, parca hipnotizat de atmosfera intampinata, am ajuns la concluzia ca nu exista saptamana mai perfecta in care poti evada din tot ce insemna responsabilitate si rutina zilnica. Rezolvand problema cu cazarea, nu-mi mai ramanea decat un singur lucru: sa-mi revad vechea prietena. Marea.
Neschimbata si parca vrand sa-mi raspunda la salut, isi facu simtita prezenta prin zgomotul valurilor si briza nelipsita. Contactul dintre apa tulburata si trupul nerabdator a fost unul electrizant, cu impulsuri care au eliberat aproape sapte luni de asteptare, stare netransmisibila in cuvinte.
Noaptea parca nu-ti venea sa dormi. Marea te chema sa vorbesti cu ea si sa-i povestesti tot ce s-a intamplat de cand v-ati vazut ultima oara. Era o invitatie aproape imposibil de refuzat doar pentru faptul ca te asculta ca un copil fascinat de basmul pe care i-l spui, fara a te intrerupe.
Briza marii ma tinea treaz. Soarele iesea incet din mare, urcand cu grija pe bolta cereasca. Un rasarit perfect, dirijat de stelele care se ascundeau in lumina zilei ce abia incepea. Nu puteam sa cred ca timpul poate trece asa de repede. Parca ieri eram in gara, nerabdator sa privesc marea si sa fiu pretutindeni inconjurat de spiritul de vacanta…