Memoriile lui Mircea Eliade. Dupa aproape trei ani de cind am citit pentru prima oara Noaptea de Sinziene, ma simt si mai legat de operele lui, pe care mi le-am propus sa le citesc in totalitate. Nu stiu in ce masura voi reusi sa-mi ating acest scop. Imi vine sa rid de mediocra si lamentabila mea existenta de pina acum, à prôpôs de eventuala imposibilitate a asimilarii tuturor scrierilor istoricului religiilor. Exact cum spunea Cioran despre Marele Om, Eliade nu a cunoscut niciodata blestemul infringerii. Nu a vrut niciodata sa se lase biruit de propriile vise si teluri cum am facut noi toti ceilalti. Ce si-a propus, a atins, spre deosebire de mine si inca doua-trei, daca nu mai bine, miliarde de suflete care traiesc in acest cosmar, in fiecare zi. Nu stiu daca exista cineva vinovat pentru toate astea, in afara de mine (desi stiu foarte bine pe cine as putea sa dau vina), cineva care cu adevarat sa indure acuzatiile mele. La fel cum spunea si Eliade, omul nu cunoaste obstacole in ceea ce doreste sa intreprinda… in afara cazului cind este lipsit de libertate. Cita dreptate poate sa aiba. Chiar daca au trecut douazeci si unu de ani de cind a trecut in nefiinta, marele istoric al religiilor va avea vesnic dreptate.
Chiar daca am intimpinat greutati de-a lungul celor aproape douazeci de ani cit numara in prezent viata mea, nu am avut (acum imi dau seama) motiv sa ma pling cu adevarat. Probabil toate escurile mele de pina acum au fost influentate si de mediocritatea gindirii si de lamentabilitatea societatii in care am crescut. La fel cum Marele Om se considera obligat sa faca parte din prima generatie de romani care sa scape de vesnicul rol al sacrificatilor istoriei, asa, probabil, ca trebuia sa gindim si noi, cei citiva care suntem ceva mai rasariti. Dupa patetica revolutie care a eliberat Romania de comunism, trebuia sa urmeze o generatie care sa lanseze numai valori. Scop pina acum esuat, din pacate. Ma gindesc daca voi putea face ceva de acum inainte, daca mai are rost sa mai fac ceva. Precocitatea mi-a lipsit. Nu am nici un talent special. Poate ca ar fi mult mai nimerit sa tac si sa nu-mi mai dau cu parerea. Insa nu pot. Nu pot… De ce? Pentru ca am inceput sa realizez cit de ignoranti putem fi si cit de putini suntem cu adevarat atinsi de implinire. Iar implinirea nu se poate atinge decit prin munca asidua, munca la care nu m-am supus pina acum. Imi este imposibil sa ma mai numar acum printre majoritatea de ignoranti care ma inconjoara. Imi este imposibil acum sa nu ma gindesc ca viata trece pe linga mine iar eu ratez toate sansele care mi se ivesc in cale. Chiar daca este vorba despre o vesnica initiere, trebuie sa am taria de a raspunde oricaror intrebari si de a ma instrui perpetuu. Sunt prea multe ipoteze care trebuiesc luate in calcul, in loc sa luam decizii. Astazi se studiaza, se ia in calcul, se compara si numai dupa ce aceste procese au luat sfirsit se trece la luarea unei decizii. Zeci, daca nu chiar sute, de comparatii, de studii, de calcule pentru o singura si inalienabila decizie, care mai tirziu se dovedeste a fi prost inspirata din cauza pierderii de timp. Astazi a fost scris cam tot ceea ce era de scris, a fost spus cam tot ceea ce era de spus, de publicat si asa mai departe. De la scrieri si prelegeri, pina la muzica, film, jurnalism, stiinte exacte. Intr-adevar, este greu sa te mai afirmi astazi ca fiind original. Este greu sa mai emiti pretentii pentru o noua descoperire, care sa fie impresionabila, unica si menita sa schimbe viitorul atitior si atitior oameni, in bine. Sa-i faci sa inteleaga, sa-i faci sa invete. Metode si inventii, toate au fost descoperite. Tot ceea ce putem face acum este sa asimilam cit putem mai mult ce a fost creat pina in momentul de fata si sa incercam macar sa punem in practica ce am invatat pentru a perfectiona toate stiintele si domeniile existente.
Gata, am ajuns! Nu mai merita sa mai alergam, pentru ca suntem deja aici, in era tuturor cunostintelor. Suntem ca niste cai incapatinati care nu vor sa plece intr-o cursa pentru ca au o mentalitate de genul “De ce sa alerg si sa-mi rup un picior, cind pot sa stau aici si sa-i astept pe restul, pentru ca tot acolo vor ajunge?”. De-a dreptul hilar. Am inteles atit de multe lucruri in perioada cit am citit Memoriile, incit nici nu stiu daca le pot redacta aici si acum. Sunt mesaje care sunt transmise subliminal, mesaje care se intiparesc in creier, de a caror existenta nu sint constient dar care incep sau continua sa-mi afecteze luarea deciziilor. Sint constient ca nu mai pot continua in ritmul asta neglijent si de ratare, pe toate planurile (intelectual, social, afectiv). Totul depinde de noi si de deciziile noastre, decizii care depind, la rindul lor, de mentalitatile noastre, de perspectivele pe care le avem in viata.
Omul trebuie lasat sa-si duca la bun sfirsit lucrul, indiferent cit de greu si de nesatisfacator poate parea la prima vedere, iar la sfirsit criticile pot curge girla, insa pina in acel moment hotaritor, creatorul tebuie lasat in pace. Asta este marea problema: oamenii sunt prea usor influentabili si pina nu ating o anumita virsta nu pot constientiza cit de fundamental gresesc(,) ca isi lasa propriile vieti in miinile altora. De asta au ajuns unde au ajuns si anume niste fiinte mai mult sau mai putin rationale, care nu-si iau in calcul propriile dorinte si se ghideaza numai dupa curent, dupa moda, dupa necesitatile de moment, dupa mofturi. O decizie gresita poate duce la pierzanie o viata intreaga iar de asemenea decizii mi-a cam ajuns. Ar fi frumos sa aud in fiecare zi din ce in ce mai multi oameni “De acum inainte mi-am propus sa nu mai fiu asa. Mi-am propus sa nu mai fiu usor influentabil.” Mai mult sau mai putin spus, ne trebuie o generatie incapatinata, constienta de propriile valori si de propriile sanse. Acum ajung la vesnicul conflict dintre parinti si copii. Si nu o sa tina mult pina cind voi spune ca nu mai conteaza. Gata, am ajuns si aici! Nu mai conteaza! Nu ma mai intereseaza!
Trebuie sa stim ce vrem, sa stim de ce suntem in stare, sa nu ne mai lasam influentati de parerile altora, vom face ce stim ca avem de facut si vom duce la capat toate proiectele, indiferent cit ne va costa acest act de bravura, care, in cele din urma, trebuie adoptat de toata lumea. De ce trebuie adoptat? Pentru ca, repet, numai asa putem scapa de lamentabilitate si mediocritate, termeni de care ne lovim in fiecare zi si de care ne este greata de fiecare data cind intram in contact cu ei.
Multi vor spune ca visez. Imi pare rau, insa, ca EI nu s-au trezit pina acuma.
